Despre Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O'Neill

Lungul drum al zilei către noapte e titlul piesei ce surprinde momente din viaţa unei familii americane la începutul secolului al XX- lea, mai precis în 1912. Acţiunea se petrece pe parcursul unei singure zile (precum în marile romane ale modernităţii secolului XX: Mrs. Dalloway si Ulysses , ca să dăm doar două exemple), de dimineaţă până la miezul nopţii. Locul- casa familiei Tyrone şi un orăşel aflat la malul oceanului. Despre ce e vorba? Câteva fraze nu pot rezuma scene/pagini întregi de tortură a personajelor, nu pot pătrunde suficient în lăcaşul intim al gândurilor acestora. Familia Tyrone e alcatuită din James Tyrone, actor, de şaizeci şi cinci de ani, Mary Tyrone, soţia lui, casnică, încercând să renunţe la morfină şi doi fii: Jamie, de treizeci şi trei de ani, actor şi el, alcoolic, ratat, întruparea englezescului "ne'er-do-well" şi Edmund, douăzeci şi trei de ani, tuberculos. Al treilea fiu, Eugen moare la vârsta de doi ani, după o infecţie cu pojar.
Iată, aşadar, coordonatele. Ar folosi la ceva să ştim că James şi Mary pot fi reprezentări ale părinţilor autorului ori că Jamie însuşi e copia tânărului O`Neill? Cu ce ar putea modifica aceste corespondenţe drama personajelor şi jocul ideilor pe scenă? Cu nimic...sau... poate că ajută la ceva. Poate doar la a încerca să identificăm acea luptă morbidă cu boala şi alcoolul a tinereţii autorului având modelul lui Jamie şi neputinţa lui Edmund. Şi poate că James şi Mary sunt doar propuşi spre reabilitare, spre revelarea motivelor existenţei lor, a "demascării" cum o numeşte Eugene M. Waith . Şi apoi chiar autorul îşi enunţă iertarea sa pentru aceşti Tyroni torturaţi...
Figura autorului e extrasă grijuliu prin moartea micului Eugen, dar e mai vie prin figura lui Edmund, confundându-se cu aceasta. Cu toate acestea prezenţa sa e resimţită ca putere tutelară de-a lungul întregii piese.
Atmosfera e apăsătoare încă din debutul piesei şi va deveni din ce în ce mai irespirabilă pe măsură ce acţiunea evoluează.
Tyronii sunt în vacanţa dintre stagiuni şi îşi petrec vara într-o casă construită de ei cu mari "sacrificii" şi economii din cauza fricii de azilul de bătrâni a "unora" dintre bărbaţii casei. Tensiunea e vizibilă pentru că niciunul dintre membrii familiei nu s-a odihnit în noaptea dinaintea intruziunii noastre în viaţa lor. Sirena de ceaţă ce "însoţeşte" lumina farului de la malul oceanului a sunat toată noaptea, acoperind chiar sforăitul lui Tyrone.
Sunetul sirenei nu e altceva decât semnalul de alarmă, atât pentru Mary, cât şi pentru bărbaţii din casă că ceva important se va întâmpla. E un sunet sinistru, un ţipăt de groază. Trecutul venea iar peste ei... lucrurile erau pe cale să se deranjeze din nou.
Mary, abia revenită de la clinica de dezintoxicare şi-a reluat vechiul obicei de a "bântui" camerele în căutarea liniştii şi a unui refugiu din calea vremurilor pare-se iertate, dar neuitate. Edmund o simte şi se preface că doarme şi o aude intrând în camera de oaspeţi- locul de predilecţie pentru găzduirea "oaspeţilor" cerniţi de timp şi locul unde "câştigă", prin dozele de morfină, amintirile dragi şi totodată muşcătoare care reproşează alegerile proaste din tinereţe şi provocând crize de melancolie.
Bărbaţii îşi dau seama, rând pe rând, din discuţiile cu Mary, din sclipirea detaşată a ochilor ei, din nervozitatea şi locvacitatea ei că inevitabilul s-a produs şi că au pierdut-o din nou. Acesta e momentul în care toate personajele, inclusiv Mary, trăiesc o putenică deziluzie şi se simt trădaţi şi vinovaţi. Pe parcurs, Mary găseşte motivele pentru slăbiciunea ei: singurătatea şi neîncrederea celor din jur, pe care îi simte urmărind-o constant. Această prezumţie de vinovăţie o apasă şi o conduce, de fapt, la cădere. Toţi cei din casă sunt, însă, vinovaţi pentru Mary- James pentru nesfârşitele turnee ce poposeau în hoteluri cu camere insalubre şi depresive, pentru ignoranţa cu care şi-a "îmbărbătat" mereu soţia, pentru zgârcenia manifestată în numeroase instanţe, cea mai gravă fiind tocmirea unui doctor incompetent care să trateze durerile cauzate de naşterea lui Edmund şi care i-a prescris morfină bolnavei... Se pare, din toate acestea, că James Tyrone a adunat toată culpa asupra sa. Şi băieţii au partea lor de vină.
Labilitatea lui Mary şi dependenţa de "fericire" se datorează într-o mare măsură şi lui Jamie. El a fost cauza din care micul Eugen, de doar doi ani a murit. Deşi era bolnav de pojar şi fusese avertizat să nu intre în camera celui mic, Jamie a intrat în camera fratelui său provocându-i moartea, după o suferinţă de două săptămâni. Era, poate, încă de pe atunci o dorinţă malefică în Jamie de a face rău îndreptată către fraţii săi. Moartea lui Eugen a avut un impact destul de puternic asupra lui Mary. Nu ar mai fi vrut copii după aceea, dar s-a întâmplat să fie altfel... Chiar dacă nu l-a vrut, Mary l-a iubit pe Edmund, dar urât în măsură egală. Aceasta raportare contradictorie la al treilea fiu al său o regăsim şi în Jamie. Chiar dacă îşi iubea copilul, Mary nu putea uita că din cauza lui a avut dureri pentru care i s-a recomandat morfină. În ultimă instanţă, Mary are să îşi reproşeze ceva chiar sieşi. Ultimele ei cuvinte, cu care se încheie şi piesa, spun că nu a fost primită pentru a se călugări, a fost trimisă înapoi în lume pentru a fi ispitită şi pentru a-şi verifica credinţa. Însă, în primăvara următoare l-a întâlnit pe James Tyrone şi s-au căsătorit. A fost bine, o vreme, până când s-a întâmplat ceva... acest ceva poate fi taina pe care se bazează şi o ascunde , de fapt, piesa ori se poate să fi fost simpla confruntare a tinerei cu viaţa, cu viaţa grea, cu viaţa lui Tyrone.
Încetul cu încetul "ceaţa" se lasă asupra prezentului şi îi permite lui Mary să facă escale din ce în ce mai lungi şi mai dese în trecutul ei, să îşi amintească de tinereţe, de emoţiile primei întâlniri cu James, de tentativa de a se călugări. Dacă tot am ajuns aici, am putea să o trecem pe lista "vinovaţilor" şi pe maica stareţă, căci nu i-a permis lui Mary trecerea în rândul mireselor lui Hristos.
Ceaţa e simbol şi prilej de disimulare, paravan, şi toţi din casă se folosesc de ea- e vorba de acele maşti pe care le iau drept adevărate feţe, amăgindu-se, în primul rând, pe ei înşişi, şi mai apoi pe cei din jur. Aceste măşti vor cădea rând pe rând şi se vor reinstala pe chipul lor căci oamenii nu se simt deloc în siguranţă când sunt ei înşişi şi nu se simt protejaţi atunci când sufletele lor sunt deschise şi îmbibate de alcool. Alcoolul e cel care leagă şi dezleagă limbile irlandezilor; Tyronii nu fac excepţie... e mediul şi contextul tradiţional pentru o familie de irlandezi care se respectă, deşi doar James se mai mândreşte cu originile sale "sănătoase", chiar dacă numai pentru a-şi mustra fiii şi pentru a justifica conservatorismul său(dar şi avariţia) regăsit până şi pe rafturile bibliotecii sale: una cu operele complete ale lui Shakespeare şi vechi enciclopedii de istorie şi colecţii de literatură ce se opune prin conţinut rafturilor lui Edmund cu volumele de Ibsen, Strindberg, Zola, Nietzsche.
Jamie e alcoolic. Poate cu ajutorul genetic al tatălui, dar şi cu cel al sticlelor mereu la îndemână. Nici Edmund nu se lasă mai prejos, căci trebuie să îşi urmeze "modelul". E o voluptate violentă în băutul whiskey-ului în această casă. Băutura e "botezată"; o fac băieţii, chiar şi servitorii, când au ocazia. Iar James Tyrone ştie cum merg lucrurile în casa lui. E un secret ştiut de toţi ca şi boala lui Big Daddy şi relaţia homosexuala a lui Brick cu Skipper în piesa lui Tennessee Williams- Pisica pe acoperişul fierbinte. Dar se pare că "actorii" nu sunt deranjaţi de vizibilitatea secretului. E, poate, singura dovadă de generozitate a lui James. Zgârcenia l-a costat sănătatea soţiei, l-a costat, probabil, şi moartea lui Eugen şi îl va costa şi moartea lui Edmund.
E o dramă, aceasta a Tyronilor, care îşi are rădăcinile în slăbiciunile fiecăruia, în ezitările şi minciunile fiecarui membru al familiei. Niciunul nu e sincer. Jamie, cel puţin, parcă ar suferi de sindromul Tourette( daca exagerăm puţin) . Prins mereu între iubirea de frate şi ura faţă de un posibil succes al acestuia în balanţă cu ratarea sa, Jamie îşi schimbă constant şi imprevizibil măştile- acum spune că îşi iubeşte fratele şi că ar face totul pentru el, iar în momentul următor îi spune că partea rea din el îi doreşte moartea.
"În casa asta, toţi trăgeau cu arma": generaţii se succed în minciună şi prefăcătorie. E un teatru pe care personajele îl joacă între ele, pentru ele. Momentele de sinceritate, în care adevărul apare ca florile firave de primăvară după o iarnă violentă sunt puţine şi sunt mai degrabă atacuri la adresa celuilalt decât autodemascare. E o permanentă hărţuială în casa aceasta. Toţi se acuză reciproc în rarele clipe de conştiinţă de lucrurile din jur.
După primele scene devin distincte două tabere: Mary şi restul lumii. Fiecare e împărţită la rându-i şi fărâmiţată, astfel că membrii lor încep să se lupte unul cu altul, într-o confruntare fratricidă.
Mary îşi reproşează mereu slăbiciunile punându-le pe seama singuratăţii şi a ignoranţei soţului. Dacă ea şi-a ascuns frustrările în dependenţa de morfină, bărbaţii au găsit şi ei mijloace să scape de ele. Edmund e bolnav. Numeroasele şi îndelungatele sale călătorii în întreaga lume l-au slăbit, creând baza solidă a unei boli care nu ierta în anul 1912. Frica de ratare şi dorinţa de a scăpa de sub tutela tatălui îl trimit pe Edmund pe mare spre destinaţii exotice, departe de atmosfera apăsătoare de acasă, dar şi de prezenţa sâcâitoare a fratelui. Era şi un romantic, cu siguranţă. Ceaţa, care îi permite mamei să se ascundă de lume ca după un paravan ce o apără de realitate, îl lasă pe Edmund să viseze. Într-una din călătoriile sale şi-ar fi dorit să fie pescăruş sau peşte. S-ar fi vrut liber, departe de casă şi de ai lui. Ar fi vrut o reconstrucţie a sinelui în lumea infinită a cerului şi mării... Alcoolic şi el ca fratele său, Edmund se îndreaptă către capătul unui drum pe care l-ar fi dorit, poate, mai uşor şi mai descătuşat; lecturile sale îi dădeau dreptul să viseze la o lume mai liberă, fără constrângerile conservatorismului elizabetan la care îl îndruma tatăl desfiinţând poeţii şi scriitorii vremii. Edmund e mezinul în această familie, dar în niciun caz nu va salva "situaţia" precum un Făt-Frumos ori Harap-Alb din basme. El află ultimul de problemele mamei şi încearcă clipe de remuşcare. Poate că, dacă nu s-ar fi născut, Mary nu s-ar fi transformat într-o morfinomană şi cerşetoare de uitare şi iertare. Dacă acestea nu vin de la sine, are grijă Mary să îi reamintească şi să îl facă să îi simtă regretul de a-l fi adus pe lume.
Jamie e tipul ratatului. E cel care, ca şi Edmund, "împrumută" alcoolismul tânărului O`Neill( la care se adaugă boala lui Edmund). El e cel care pierde şansele oferite rând pe rând ajungând un actor cu puţin har şi fără strălucire. Dar e bine aşa. Ar fi fost insuportabilă o casă cu doi oameni plini de ei ca James Tyrone. Frustrările lui Jamie provin din conservatorismul irlandez chiar dacă, la fel ca Edmund, refuză sfaturile tatălui şi îşi reneagă originile catolice irlandeze. Dacă alcoolul pare refugiul din faţa greutăţilor vieţii, devenind aproape tratament tradiţional pentru "durerile" irlandezilor, "recurgerile" la femei, adică la serviciile acestora, pot fi considerate urmări ale derapajelor sentimentale ale bărbaţilor "scutiţi" de asemenea evadări printr-o castitate genetică a neamului.
În eseul său- "O`Neill's and New England's Irish- Catholicism"- John Henry Raleigh evidenţiază tocmai aceste aspecte. Se pare că femeile irlandeze aveau un ascuţit simţ al proprietăţii în sensul că se respectau pe sine foarte mult şi nu doreau să îşi terfelească imaginea şi numele în ochii lumii şi să îşi compromită astfel viitorul( pe care îl doreau alături de un om cât mai potent financiar, se înţelege). Ei bine, refuzul unor asemenea femei îi făcea pe bărbaţi să îşi caute "alinarea" în braţele altor femei, departe, însă, de idealurile de frumuseţe din zilele noastre. Pare- se că un prim element necesar unei femei uşoare pentru a atrage bărbaţii frustraţi era părul blond. A se adăuga, desigur, kilogramele generoase... Astfel, părul blond era o invitaţie nesemnată la plăcere, căci aceste femei atrăgeau prin excentricitatea apariţiei lor. Grasa Violeta îl atrage pe Jamie în braţele ei şi se pare că acesta e fetişul lui. Frustrările sale sexuale izbucnesc sub forme aparte, căutând întocmai particularităţi la femeile dorite. Îi plac grasele. Poate ca frustrările sale se ascund în spatele unor disfuncţii de gen. Singurele femei care îl acceptă sunt prostituatele şi singurele pe care le place sunt grasele. De Grasa Violeta i se făcuse milă că nu "o lua" nimeni "sus"... Credem că e mai degrabă un sentiment de milă faţă de sine însuşi , o recunoaştere a condiţiei sale, dar şi a "trecerii" pe care o are la femei- un ratat în ambele situaţii. Se simte aproape de cineva cu suferinţe asemănătoare atunci când preferă prostituatele grase şi blonde. Pe ele nu le alege nimeni. Nici pe el... mai mult decât atât, şi aici deschidem o mică paranteză, se pare că irlandezii au înclinaţii de genul celei a lui Jamie. În altă piesă a lui O`Neill- A Moon for the Misbegotten(Luna pentru cei dezmoşteniţi)- Jamie apare din nou, cu altă femeie corpolentă- Josie Hogan, iar ca să pomenim alt autor irlandez trebuie să îl aducem şi pe James Joyce în discuţie cu Molly Bloom din Ulise, altă femeie "grăsuţă"...
Revenind la alcoolismul lui Jamie, s-ar putea aduce în discuţie vina tatălui care găsea remediu pentru coşmaruri sau răceli o linguriţă de whiskey. Asta face şi în prezentul piesei Jamie- caută remediu şi alinare în băutură şi nu e departe de dependenţa mamei. Jamie pare cel mai supărat de obiceiurile mamei. Ar fi sperat să renunţe la morfină pentru a-l ajuta şi pe el să renunţe la băutură. La urma urmei dacă ea poate , atunci poate şi el. Din păcate, ea nu a putut. Poate că nici nu a încercat serios şi i-a furat şi fiului său şansa de a crede că poate fi salvat de propria neputinţă. Jamie nu e departe de Brick din Pisica pe acoperişul fierbinte. Mereu cufundat în voluptatea alcoolui, Brick al lui Williams bea încercând să îşi aline durerea cauzată de moartea iubitului său Skipper care se sinucisese. Un clic, un sunet din cap îi dădea semnalul că a băut suficient pentru asta şi că era pregătit să discute cu cei din jurul lui. Din păcate, cu fiecare încercare, sunetul se îndepărtează mai mult şi mai mult. La Jamie limita e pierderea conştiinţei, pe când la Blanche DuBois din Un tramvai numit Dorinţă e pierderea integrităţii şi staturii sale morale. Cu Jamie se întâmplă ceva ciudat în relaţiile cu fraţii săi. E o ură adâncă în acest om cauzată de invidie şi de frica de ratare, de a fi arătat cu degetul. Paradoxal, frica de a nu ajunge un ratat îl îndeamnă tocmai spre ratare, tot aşa cum Mary invoca, drept motiv pentru întoarcerea la morfină, faptul că cei din jur o supraveghează mereu şi sunt suspicioşi în fiecare clipă şi o privesc acuzator, spune ea, fără motiv. Dupa episodul fratelui mort de pojar din cauza lui, Jamie creşte şi acumulează mereu tensiuni şi temeri că nu se va alege nimic de el, temeri justificate, de altfel, şi nu reuşeşte să vadă cu ochi buni nici pe Edmund şi chiar dacă nu vrea să îl omoare sau să îi facă rău, îi doreşte acest lucru, cel puţin partea rea din el. Îl poartă peste tot cu dânsul, îi permite, ba chiar îl încurajează să îşi piardă nopţile justificând faptul că tânărul frate are nevoie de experienţele sale proprii pentru a discerne binele de rău; îi permite să bea şi să "accepte" compania femeilor. Acest "ne`er- do- well" încearcă să lase în urmă un nou Jamie, unul poate mai nereuşit ca el, unul mai nefericit ca el. E un Pygmalion "defect" acest Jamie, unul care doreşte pierderea obiectului creat cu atâta trudă pentru a se salva pe sine.
Jamie îl şi iubeşte pe fratele său. Îi doreşte binele. Cu toate acestea e mereu prins şi fortat, strâns cu doua uşi- una a iubirii de frate şi cealaltă a invidiei şi egoismului. Atenţia de care se bucură micul Eugen l-a făcut, poate, gelos. Invidia pe noul Eugene, dar şi faptul că Mary e din nou subjugată morfinei din cauza lui Edmund, renasc ura pentru aproapele său.
Pe toate le spune pe Jamie spre sfârşitul piesei într-o reuniune de "vis" cu toţi membrii familiei prezenţi şi implicaţi.
James, tatăl şi artizanul dramelor din familia sa e un actor, un bărbat care se ţine bine pentru vârsta lui. Poate nu la fel de bine ca Ephraim Cabot la şaptezeci şi cinci de ani, dar suficient de bine încât cei din casă să îi fie obedienţi, chiar dacă mai degrabă din cauza banilor lui decât din respect pentru el. James nu e altfel decât cei din casă. Trăieşte cu picioarele pe pământ, dar mereu cu gândul la tinereţea plină de succes şi la ratarea a ceea ce putea să fie- un şi mai bun actor.
Dacă fii săi îşi permit, prin buzunarul părintelui sau prin propria muncă, să fie liberi şi să facă ce vor, James trăieşte mereu cu frica zilei de mâine şi a bătrâneţilor sărăcăcioase. E un Arpagon care strânge tot ce îi cade în mână, e zgârcit şi investeşte totul în pământ, un pământ pe care nu îl va putea lua cu dânsul , dar măcar va şti că a plătit corect pentru mormântul său. E explicabilă, până la un punct, avariţia. James Tyrone e urmaş al irlandezilor emigraţi în Statele Unite în timpul marii foamete de la jumătatea secolului al XIX- lea. Tatăl îi părăseşte pentru a muri văzându-şi ultima oară pământul natal. Familia rămasă în urma lui se descurcă greu, iar tânărul Tyrone trebuie să lucreze de la doisprezece ani pentru a contribui la subzinstenţa familiei. Teama de sărăcie, grija pentru mâncarea de a doua zi l-au transformat pe Tyrone în figura acelui Gaspard, ipostaza salutată mereu de ironicul şi "muşcătorul" Jamie.
Aceeaşi grijă l-a făcut să aleagă banii unui succes facil şi popular de mai târziu, când, interpretându-l pe contele de Monte Cristo din piesa omonimă, va caştiga admiraţia spectatorilor şi banii lor, în locul unei evoluţii în performanţa actoricească prin abordarea unor roluri "grele" şi lărgirea plajei de roluri. Banii- 35000-40000 de dolari- erau mulţi pentru vremea aceea şi tânărul crescut în nevoi şi lipsuri nu putea să îi lase din mână în schimbul împlinirii profesionale. Din păcate, odată cu realizare materială, Tyrone va rămâne la fel de zgârcit pentru că teama de azilul de bătrâni din capătul străzii ia locul grijii zilei de mâine şi a foamei. Această zgârcenie este principalul defect al personajului şi "calitatea" ce stă la baza marilor drame ale familiei- dependenţa lui Mary şi bolile fraţilor: alcoolismul şi tuberculoza. Nu a vrut să ia un doctor care să o trateze pe Mary pentru durerile naşterii lui Edmund. De fapt, a luat cel mai bun doctor pentru banii pe care avea de gând să îi cheltuiască. Mai mult, tot din cauza avariţiei sale, Mary nu e trimisă imediat la o clinica de dezintoxicare şi nici la cele mai bune instituţii de profil.
Relaţia cu fiii săi e şi ea ocrotită de zeii banilor. Frustrările generate de comportamentul avar, dar şi faptul că Tyrone nu şi-a găsit niciodată timp să se ocupe de băieţi, i-au îndepărtat pe aceştia şi le-a insuflat conştient dorinţa de evadare dintr-un mediu corupt de timp şi de importanţa banilor ori derapajele morfinei. Nici nu le-a reproşat vreodată decât lipsa de respect faţă de el, de naţiunea irlandeza, de Shakespeare şi faţă de bani.
O viaţă închinată banului, achiziţionării pământului( mereu ipotecat pentru a cumpăra altul) şi o existenţă ce şi-a tras seva din iluziile că ar fi putut face mai mult, doi fii care nu reuşesc să îşi ia zborul din cuibul agitat al familiei îl apropie pe Tyrone periculos de mult de Willy Loman. Din păcate, credem, iar nu din fericire, Tyrone nu trăieşte tragedia acestuia. E prea egoist orice membru din familia Tyronilor în comparaţie cu sărmanul Willy. Nu există tragedie decât dacă îţi pasă, dacă treci prin experienţe care să îţi marcheze viaţa.
Băieţii lui Tyrone nu sunt prea diferiţi de Biff şi Happy ori docilii Simeon şi Peter din Patima de sub ulmi. Se păstrează în continuare în preajma părinţilor şi nu au curajul să se desprindă decisiv şi definitiv de aceştia. Băieţii au plecat de acasă şi au trăit viaţa aşa cum şi-au dorit, dar apoi au fost nevoiţi să revină şi să reintre sub tutela tatălui. Loman se sinucide pentru a-i crea posibilitatea lui Biff să facă ceva cu viaţa lui, să aibă un punct de sprijin în banii de asigurare, dar şi pentru că cedează psihic în faţa unei lumi ce nu mai corespunde oamenilor ei. Loman se simte străin, neputincios şi trădat de cei pentru care lucrează şi, pus în faţa neîmplinirii îndatoririlor sale faţă de familie, se sinucide asemeni unui alt personaj tragic- Durand- din piesa lui Strindberg În faţa morţii. Tyrone a înteles altfel voluptatea luptei cu viaţa...
Dacă Loman se luptă cu schizofrenia, cei din familia Tyrone abordează altfel fuga din calea realităţii- se întorc în trecut şi îşi caută acolo răspunsurile la întrebările din prezent. Tot o detaşare e, una ce trădează aceeaşi labilitate şi inconsecvenţa emoţională. Dacă nu fug în trecut "cu arme şi bagaje" , băieţii se întorc către ei înşişi, încercând să găsească liniştea în faţa a ceea ce sunt şi nu în faţa a ceea ce ar fi putut să fie, aşa cum fac părinţii.
Atât Mary, cât şi Tyrone au "micile" lor probleme, praguri peste care cu greu pot trece, dacă nu cumva le e imposibil să o facă. Tyrone are scrise pe o hârtie cuvintele de laudă ale unui cronicar de teatru din tinereţea sa care îi elogia performance-ul actoricesc. Nu mai ştie unde e hârtia şi Jamie râde de el. Fizic, probabil că a pierdut-o. E mai important, însă, că nu a putut să o piardă şi din memorie; nu prea avea cum, căci aceea era dovada de netăgăduit a valorii sale şi măsura ratării la care s-a supus de bunăvoie, în schimbul banilor. Mary se întoarce, obsesiv, la zilele când aspira la liniştea călugăriei, la cariera sa posibilă de pianistă şi la rochia de mireasă cu care de altfel şi intră în scenă în ultima secvenţa a piesei.
Acest ultim tablou e prefigurat de multe schimbări şi evenimente neaşteptate.
Totul începe, fără să vedem, însă, cu vestea dată lui Edmund de doctorul Hardy că este suferind de tubercoluză. Tatăl, ieşit şi el în oraş, cu afaceri, bea cu prietenii săi. În final, toţi trei- James, Jamie şi Edmund se întorc acasă, fiecare având, pe rând, bucata lui de scenă şi de glorie. Primul e bătrânul, soseşte apoi Edmund. Sub urmele paşilor "fantomei" de la etaj, cei doi încep o discuţie ce va sfârşi cu dureroase spovedanii.
E ceaţă afară şi întuneric şi Edmund e cel care "aprinde lumina" primul în casă. El e cel care dă curaj lucrurilor să iasă de sub voalul lăptos al uitării. Începe demascarea şi asta se putea face numai dând la o parte ceaţa tăcerii. Totul se va face la vedere, se va face la lumină. Acum e momentul când tatăl îşi povesteşte( din nou) tinereţile şi Edmund fanteziile solitudinii- peşte sau pescăruş ar fi vrut să fie, fiecare imagine a libertăţii, una a nemărginirii în şi între cer şi mare.
Vine şi Jamie şi lucrurile se complică. E mereu rău şi acuzator, atunci când e beat, cu o "limbă de viperă". Sunt date pe faţă acum toate meschinăriile unui suflet tulburat- "grija" lui Jamie pentru pierderea fratelui, dar şi asigurări că ar face orice pentru el, fetişul său cu femeile grase şi un pesimism debordant împrumutate de la poeţi ca Dowson ori Baudelaire... Când reintră tatăl, ieşit pentru puţin pentru a se scuti de lamentările tânărului, e şi el luat la rost- zgârcenia şi indiferenţa în toate faţă de familia sa sunt punctate acid şi pe un ton evident lipsit de respect.
Situaţia se linişteşte. Becurile sunt stinse. Prea mult adevăr pentru o singură noapte. Asta până când în scenă intră şi Mary. Lumina e reaprinsă odată cu apariţia "fantomei". Ea intră târându-şi rochia pe care o pierduse în "podul" amintirilor şi obsesiilor. Se lasă cu totul pradă morfinei şi demonilor trecutului. Trăgând rochia după ea precum lesturi ale unor vremi ce nu se dau uitate, Mary se cufundă în amintiri şi rămâne înţepenită în fericirea anilor când naivitatea şi curăţenia înfloreau în sufletul ei. Acesta e sfârşitul piesei şi doar o etapă în distrugerea unei familii întemeiate pe premise greşite, ce trăieşte din conflicte şi e susţinută inerţial de minciuni şi prefăcătorie.
O`Neill scrie piesa pentru a se elibera pe sine de amintiri chinuitoare, de reproşurile trecute. E o piesă în care îşi mărturiseşte iertarea pentru ai săi, încercarea de a se ierta pe sine şi, totodată, toate familiile care îşi duc viaţa în chinurile neînţelegerilor, ale minciunii şi indiferenţei.
Drama acestei familii neiertătoare şi neuitătoare e măreaţă. Nu poţi să nu uiţi cu adevărat dacă nu ierţi. Dacă îţi aminteşti înseamnă că nu ai iertat şi nu ai dat la o parte. Asta fac cei din familia Tyrone- îşi amintesc, îşi reamintesc, se dizolvă în drumul lor continuu între ce a fost, ce este şi ce ar fi putut sa fie.
Nu avem personaje exemplare, nu avem caractere adevarate, dar avem o suferinţă lăuntrică devastatoare şi inegalabilă. Asta face din Lungul drum al zilei către noapte o tragedie.
Personajele nu experimentează acum căderea determinată de anumite riscuri ce şi le-au asumat provocând destinul. Nu sunt instrumente ale destinului. Tragediile lor au început cu ani înainte să le cunoaştem noi, înainte să urce pe scenă. Nu sunt cu nimic diferite, din punctul acesta de vedere, de personaje ca Gelu Ruscanu, Nora, Hjialmar ori Bernick. Ele doar trăiesc acum tragediile întâmplate. Sunt monştri născuţi în şi din durere. Sunt copiii unor abateri de la care nu se pot abate. Drama lor poate fi a noastră sau a celui de lângă noi. Doar gândul că aceste relaţii handicapate de iubire şi înţelegere se pot regăsi şi pot fi trăite în realitate( şi câteodată chiar sunt) e suficient motiv să ne facă să regândim relaţiile între oameni, în general si cele din familie, în particular.
Cei din familia Tyrone sunt, totodată, (fără probleme de conştiinţă) şi martori şi acuzatori, detectivi şi judecători, suferinzi şi doctori; cerşesc iertare şi sunt neiertători. Toate aceste contradicţii, toate minciunile şi ignoranţa lor îi transformă pe Tyroni în personaje demne de milă şi avertisment pentru cei care desconsideră relaţiile cu cei din jur. E sfat şi, totodată, blestem al Tyronilor asupra celor care se desconsideră pe sine.
Nu sunt directe şi făţişe acuzaţiile în această piesă. La Ibsen era mai uşor să clasifici, să tragi linii de demarcare, să împarţi binele şi răul. Şi acolo, însă, erau probleme legate de moralitatea şi simţul realităţii al unor personaje, vezi Bernick din Stâlpii societăţii şi Nora din O Casă cu păpuşi.
La O`Neill, însă, toate acestea sunt difuze, răspândite în toată piesa şi ascunse în spatele unui pahar cu whiskey prea plin, unei tremurături nervoase de degete şi suflete reumatoase ori în biletele doveditoare şi rochia de mireasă din "mansarda" bolnăvicioasă a personajelor.
E o piesă care nelinişteşte. Nu provoacă coşmaruri, ci ridică semne de întrebare şi atenţionari. "Aşa nu!" pare să fie mesajul subliminal al unei realizări dramatice de excepţie.
E o piesă care învaţă şi care avertizează. E o piesă ce duce spectatorii către acel catharsis vizat de antici, căci nu pot fi indiferenţi la epuizarea emoţională a lui Mary, la irealitatea lui James ori eşecurile lui Jamie şi Edmund. Toţi aceştia eşuează şi în a se comunica pe ei înşişi celorlalţi. Cu excepţia ultimei scene, drama e una a tăcerii şi a disimularii adevăratelor feţe. E un teatru în teatru în Lungul drum al zilei către noapte. Sunt oameni ce îşi joacă rolurile strâmb pe o scenă inundată de timpul încrâncenat ce nu vrea să fie uitat şi ignorat.
E o corabie ce se scufundă încet, dar sigur, această familie a Tyronilor. Nu sunt veste ori bărci de salvare; aparatele radio nu funcţionează. Nu apar nicăieri pe radar. Nu îi aude nimeni. Nu îi vede nimeni.
Se aude sirena... s-a lăsat ceaţa...